Club SEAT CUPRA Romania

M-am gandit sa fac un topic aici pentru cine are chef sa citeasca si altceva de pe net - Povesti despre eroii care traiesc printre noi, povesti haioase, povesti de calatorie, povesti neobisnuite care nu trebuie neaparat sa fie vesele - dar din care sa avem de invatat cu totii. Le tot puneam pe off-topic insa e mai bine sa aiba un topic al lor...


Prima poveste pe care am pus-o si pe off-topic ieri, dar care mi-a placut foarte mult datorita concluziei de la final.

http://theblacksea.eu/sate-lipovenesti-in-dobrogea-980
Sate lipovenesti in Dobrogea
luni, octombrie 18th, 2010
Satele romanesti dobrogene mi-au lasat un gust de praf si o senzatie de deznadeste umana, cu copii desculti, crescuti de cine apuca, cu oameni care privesc in gol prin aburi de alcool ieftin intr-o pasivitate fatalista in fata saraciei care i-a lovit ca un blestem. Satele romanesti din Dobrogea arata ca niste animale bolnave care asteapta sa moara. La acelasi drum nationala, sub semnul aceluiasi “blestem”, satele lipovenesti sfideaza saracia cu case albe, prospat varuite, cu tocaria vopsita intr-un albastru de la care nu-ti poti lua ochii si cu flori la strada.

Atmosfera satelor lipovenesti te izbeste prin ordine si curatenie. Pana la urma nu este mare lucru. E ceva firesc; dar cand ochiul nostru s-a obisnuit cu garduri cu scanduri lipsa si curti decorate cu compozitii de cauciucuri sparte, frigidere dezafectate, si canapele cu arcurile sarite, aparitia curtilor ingrijite, cu rufe puse la uscat si lemne atent stivuite, te trezeste ca dintr-un somn greu si depresiv.

De cum am intrat in Jurilovca ne-a inviorat infuzia de culoare. Cat strabati satul dintr-un capat in altul, drumul este strajuit de flori nepretentioase, marunte, delicate, ordonate si frumos ingrijite. Uite, domne, cat de adevarata este vorba asta ca omul sfinteste locul, ne-am spus. Si am continuat sa o tot spunem in cele cateva zile petrecute acolo, pe masura ce am inceput sa cunoastem oameni din Jurilovca si sa ni se deschida porti spre curti lipovenesti in care se vede mana omului care se trezeste devreme dimineata… Jurilovca a fost cu adevarat o surpriza. Aflat in buza apei, punctul de plecare catre Gura Portiteti, ne asteptam sa fie un sat confiscat de dezvoltatorii imobiliari, sufocat de pensiuni cu balcoane cu bare de inox si pontoane cu barci de viteza. Nu e deloc asa. Jurilovca s-a dovedit a fi un sat cinstit, traditional lipovenesc, cu genul ala de comunitate care isi vede de treaba cand trec turistii pe langa ea.

Pe Catalin l-am cunoscut la cherhana. Ne plimbam printre ambarcatiunile ridicate pe picioroange care asteptau sa fie vopsite sau sudate pe ici pe colo pe unde le crapasera incheieturile si adulmecam mirosul de smoala cu care se ungeau barcile de lemn pescaresti. In micul port era activitate, iar atmosfera avea ceva grozav, de loc incremenit in vremuri in care inginerii purtau basca si halate albastre, in care se fuma la strung si ziua de munca se termina lejer la ora patru. A fost sau nu a fost revolutie la Jurilovca? Pai a fost, ca de-atunci nu a mai dragat nimeni canalul, asa ca nu mai pot naviga decat micile barci pescaresti. Si a fost, pentru ca braconajul si concesionarile abuzive de dupa au facut ca numarul pescarilor din Jurilovca sa se injumatateasca. In rest, pe fundal se auzea un post de radio cu muzica romaneasca care isi pierdea din cand in cand frecventa, iar pe fetele oamenilor care munceau la ateliere se citea relaxarea de-acum douazeci de ani; cumva ca nu au nimic de castigat, dar nici de pierdut.

Catalin Balaban a fost intrarea noastra in comunitatea de pescari lipoveni, votul nostru de incredere ca suntem oameni in regula si nu am venit cu ganduri ascunse. Catalin este seful uneia dintre asociatiile de pescari din Jurilovca si am fost indreptati catre el ca spre autoritatea careia trebuia sa-i cerem voie sa facem poze. Ne-am dus cu inima stransa. In 90 % dintre scenarii urma sa fim somati sa parasim proprietate privata. A fost exact opusul. Nu numai ca am primit acordul sa facem ce vrem, dar a luat-o ca pe-o provocare personala sa ne deschida usa spre o frantura de viata cotidiana lipoveneasac cat mai autentica.

Asa se face ca a doua zi la sase dimineata eram in barca lui Victor si inaintam tacuti pe lacul Razem ca printr-un fototapet cu siluete de pescari ascunsi in stuf si cu un cer care se crapa in rozuri atat de intense cum numai photoshopul credeam ca poate face. Despre pescarul Victor o sa va povestesc mai multe in postul urmator, dedicat exclusiv pescarilor de la lacul Razem. De-atunci mi-a ramas, insa, in minte imaginea asta: zeci de pescarsi tipand si invartindu-se isteric in jurul barcii noastre in vreme ce Victor se opintea si tragea din apa plasele de sarma in care erau prinsi pestii. Pe cei morti, Victor ii despindea de-acolo si ii arunca la pescarusi: “Astea sunt gainile mele. Le hranesc in fiecare dimineata”, spunea el razand.

Pe la ora 12:00 eram la mal cu senzatia ca pamantul ne pluteste sub picioare si cu o plasa in mana pe care nu a fost chip sa o refuzam. In plasa aveam asa: un salau, un crap, un somn, un chefal, o stiuca si o platica. Nici nu ne-am dezmeticit bine ca ne-a luat in primire Catalin care ne-a zis atat: “Acum o sa mancati o ciorba adevarata de peste.” Si asa a fost. O ciorba delicioasa pregatita de Hari si de sotia lui intr-o dupa-amiaza calda de toamna sub bolta lor de vita de vie. Dupa ce a curatat pestii cu o perie care a chelit pestii de solzi in cateva minute, Hari ne-a spus asa: “Secretul este sa pui apa cat sa acopere pestele. Nu mai mult. Ascultati-ma pe mine. Ciorba de peste este unul dintre putinele lucruri care conteaza cu adevarat in viata. Pe mine ceaunul m-a adus acasa.”

Si asta pentru ca in ultimii zece ani, dezamagit de ce se intampla in tara, umilit de ce a insemnat pentru el concesionarea apelor, scarbit de braconajul tolerat si de lipsa de perspectiva, Hari si-a gasit rostul mai mult in strainatate. In special in constructii, dar nu a refuzat niciun alt fel de munca. Asa a ajuns, desi viata lui este pescuitul, sa care roca vulcanica in Tenerife, sau sa faca munca de zilier in Italia. A strans din dinti, s-a obisnuit cu munca grea si cu singuratate, cu dorul de casa si de familie, dar un singur lucru nu a reusit sa invinga. Pofta de ciorba de peste de-acasa. Asa ca, atunci cand nu a mai putut rabda, a lasat totul si s-a intors.

Rostul
marți, 16 martie 2010

http://bradut-florescu.blogspot.com/2010/03/rostul.html


Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".

La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţă" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

va mai pun una super haioasa pentru weekend - o puteti citi si de pe net are si cateva poze acolo
merita rabdarea de a o citi!
http://amazingrace.ro/Asia/6/Indonezia/ ... ilor..html
Sumatra Tsunami Cafe. Episodul 3. Bun venit in iadul soferilor.
Asia » Indonezia (Adaugat pe Sep 8, 2010)
Dacă eşti nemulţumit de şoselele de la noi, te iau să conduci o săptămână prin Sumatra. Sau o zi. Sau o oră. După ce te vei fi dat jos de la volan – în cazul în care eşti încă viu şi nu ţi-ai pierdut minţile – vei mulţumi Cerului că te-ai născut în România. Nimic nu te va mai enerva, surprinde sau înspăimânta. Poţi să te înrolezi în Legiunea Străină. Poţi să te muţi în Drumul Taberei. Poţi să-ţi renovezi apartamentul.
Ca să trec eu însumi prin această metamorfoză, aveam nevoie de o maşină. Singurul rezultat utilizabil al căutării „Medan rent a car” a fost site-ul “Medan rent a car”. Oamenii au răspuns la mailuri rapid şi în engleză. Am ales o Toyota Avanza – un mini MPV produs local sub licenţă japoneză. A rămas ca maşina să-mi fie livrată la hotel a doua zi la 8 dimineaţa. Aveam drum lung de făcut şi voiam să plec devreme.
O întâlnesc pe Azuria
La 8 şi jumătate nu venise nimeni. Dau SMS. „Sori, sir, I’m on way. 5 minit. Trafic, trafic.”. Acelaşi răspuns la 8.45, 9, 9 şi un sfert. Încep să miros o ţeapă. Mă duc la recepţie şi întreb de o altă firmă care închiriază maşini. “Ştiu una, dar e departe de aici, nu cunosc numărul de telefon şi oricum nu lucrează, că e sâmbătă”. La 9.30 primesc un SMS. “I am at parking. Pleas, come inspection car”.
Toată partea stângă înfundată şi zgâriată. Zgârieturi şi în spate. Geamul electric se închidea doar ţinut cu mâna. Antena era ruptă, casetofonul blocat. Roata de rezervă, tocită ca o gumă de şters, era prinsă sub maşină într-un suport improvizat. Cele 4 cauciucuri, tocite şi ele, ar fi cerut translator ca să stea de vorbă: un Michelin, un Pirelli, un Continental şi un Radial, marcă locală, pe dreapta faţă. Maşinuţa avea 3 ani vechime şi bătuse 120.000 de kilometri. După standardele indoneziene, era abia scoasă din fabrică.
Ce rost avea să-mi amintesc de Opelul Corsa pe care l-am închiriat de la Madrid cu 800 de kilometri la bord sau de Renault-ul Clio căruia i-am dublat kilometrajul în 3 zile plimbându-mă prin Provence?
- Aveţi altă maşină?
- Nu, domnule. Avem doar maşina asta.
- Păi ce firmă de rent a car sunteţi voi?
- E maşina fratelui meu. O închiriem la turişti. Doar pe asta o avem.
În orice altă situaţie, m-aş fi forţat, aş fi ridicat maşina şi i-aş fi dat băiatului cu ea în cap. Nu şi în situaţia asta. Era deja 10 dimineaţa, mai aveam 8 ore de lumină şi un drum foarte lung înainte, nu existau alternative şi mă mâncau picioarele să plec odată din Medan. În plus, maşina era drăguţă, vopseaua ei azurie se asorta cu culorile din mintea mea, iar sigla de pe radiator îmi inspira încredere. Dă-o încolo, e o Toyota, n-o să mă lase în drum. Am botezat-o Azuria.
- Dă-mi să semnez. Unde e poliţa de asigurare?
- N-are asigurare.
- Păi pe mail mi-aţi zis că are şi că e inclusă în preţ.
- Nu, nu e inclusă. Dacă vreţi asigurare, vă mai costă 20 de dolari.

I-am numărat omului un maldăr de bancnote, contravaloarea închirierii pe 21 de zile, plus cei 20 de dolari pentru Doamne-fereşte. Mâinile îi tremurau, nerăbdătoare să atingă tot bănetul ăla, echivalent cu trei salarii medii lunare, 220 de porţii de mie goreng sau 630 de cafele cu lapte.

- Poftim banii. Dă-mi poliţa.
- A, nu, nu e nevoie de poliţă.
- Şi dacă se întâmplă ceva?
- Dacă se întâmplă ceva, mă sunaţi pe mine.
- Măi, oameni buni, voi sunteţi normali?
- No problem, sir, no problem.

De la un timp, din cauza obiceiului de a scrie ce mi se întâmplă, mi-am suspendat instinctul de conservare. Dacă aş face totul safe, ca la carte, dacă nu m-aş expune riscurilor şi relativităţilor de tot felul, n-aş mai avea atât de multe să povestesc. O caut cu lumânarea, ca să zic aşa. Am pornit motorul convins că Azuria va contribui la farmecul călătoriei mele. Şi a contribuit. A contribuit de mi-a ieşit pe nas.

Bun venit în iadul şoferilor!

Conduc pe stânga drumului în Medanul hidos care, de la prima oră a dimineţii, eliberează pe străzi un roi ucigaş de două milioane de viespi metalice, nesupuse legilor omeneşti. Harta e prea vagă, toate indicatoarele arată spre aeroport, trecătorii mă sfătuiesc amabil să merg şi să mai întreb. Luneta e acoperită cu folie întunecată. Nu văd nimic în spate. Găsesc ieşirea spre Berastagi ghidându-mă după Soare.

Şoseaua e proastă. Sunt atâtea gropi încât asfaltul mai mult încurcă. Suportul înjghebat pentru roata de rezervă scârţâie ca uşa pe care intră Moartea în camera unui bolnav incurabil. La fiecare denivelare, puntea spate cloncăne (ca să folosesc un termen de specialitate) atât de urât încât mă aştept din clipă în clipă să-mi văd roţile din spate în oglinda retrovizoare. Ah, uitasem, nu văd nimic în retrovizoare.

La 20 de kilometri de Medan, încep dealurile şi ploaia. Apele coboară de pe versanţi şi se aruncă peste traficul rutier ca armatele lui Basarab la Posada. Şoseaua nu are canale de scurgere, apa merge pe unde merge şi omul. Conduc prin viitură, nu ştiu dacă rulez sau plutesc, să-i spunem auto-rafting. Podeţul din faţă e inundat, apa se înalţă la jumătate de metru până reuşeşte să depăşească pragurile şi să cadă în râul de dedesubt. Motocicliştii traversează cu picioarele pe ghidon, ca să nu se ude. Camioanele traversează cu toată viteza, ca să ude motocicliştii. O zi normală în Sumatra de Nord.
Curbă, linie continuă. Mă depăşeşte un microbuz cu 15 locuri şi 40 de pasageri. În timp ce trece strâmt pe lângă mine, un pasager iese pe geam, se urcă pe maşină, scoate o folie de plastic, acoperă bagajele, ancorează bine folia, pune piciorul pe rama geamului şi intră la loc. Merg în trena microbuzului. Tânărul iese din nou pe geam, se urcă pe maşină, desface frânghiile, strânge folia, o împătureşte, o pune bine, îşi aprinde o ţigară, se întoarce în cabină. Ploaia s-a oprit. Microbuzul, nicio secundă.

Opresc la Berastagi să mănânc ceva. Vulcanul Sinabung avea să erupă 3 luni mai târziu, transformând târguşorul de munte în bază pentru refugiaţi. Dar azi e sărbătoare. Pe Bukit Gundaling, colina cu belvedere, lumea a ieşit la picnic. Minunaţii căluţii de munte, robuşti, cu mers ţanţoş şi coame împletite, plimbă în şei câte doi-trei copii odată. Coborând din Azuria, atenţia ţâncilor se focalizează pe mine.

- Hello, mista!
- Hello.
- Hello, mista!
- Hi.
- Hawayu, mista?
- I’m fine, I’m OK.
- Hello, mista. Hawayu?

Copiii indonezieni învaţă engleză la şcoală şi nu se sfiesc să arate asta. Pentru un alb, a merge pe stradă e un full time job. Trebuie să răspunzi la salut şi să dai bineţuri de 10 ori pe minut. Totuşi, nu te hazarda în conversaţii sofisticate. Engleza copiilor indonezieni are nişte limite.

- I’m fine, how about you?
- bout you…???

La Sipiso-Piso plouă cu ceaţă. Cascada nu se vede prin pâclă, dar se aude şi se simte. Cer un kopi susu panas. Femeia strecoară cafeaua printr-un soi de ciorap şi adaugă două degete de lapte condensat dulce, care se duce direct pe fundul cănii. Amestec şi iau o gură zdravănă din cafeaua blândă şi aromată care contrastează minunat cu ruperea de nori de dincolo de copertina bufetului. Beau 3 căni. Ciudat, mă relaxează.

Seratus duapuluh kilo

Harta rutieră de pe genunchii mei era mai mult ca sigur desenată din memorie. Localităţile apăreau la mari distanţe faţă de amplasarea lor reală. Liniile groase şi roşii cu rang de drum naţional desemnau ba porţiuni relativ asfaltate, ba drumuri forestiere desfundate. Distanţele erau imposibil de calculat. Un centimetru echivala cu 20 de kilometri aici şi cu 50 de kilometri mai încolo. Harta rutieră a Sumatrei a fost făcută ca să fie. Localnicii ştiu drumurile, turiştii merg cu autocarul. La ce bun să ne stresăm cartografii?

- Ke Tele...kira-kira seratus duapuluh kilometer, mister.
- Duapuluh?
- SERATUS duapuluh.

120 de kilometri? N-are cum. Pe hartă arată că mai am foarte puţin. Poate 20 de kilometri. N-am înţeles eu bine, pesemne.. Scot dicţionarul. “Seratus” = 100. Seratus duapuluh, o sută douăzeci, fi-v-ar harta de râs.

E abia 5 după amiaza, dar pătura opacă de nori grăbeşte înserarea. În 7 ore am acoperit 200 de kilometri şi mai am seratus duapuluh până la Tele, singurul punct de acces auto către Samosir, insula din mijlocul lacului Toba. Indicatorul din intersecţie e atât de vechi încât n-am nicio garanţie că nenumăratele cutremure nu l-au învârtit, de-a lungul anilor, spre o direcţie greşită. Intru pe o “şosea naţională” pavată cu noroi şi pietriş. În faţa mea, un camion supraîncărcat se târăşte cu 20 la oră. Indicatorul cu cerc roşu pe care scrie "40" nu limitează viteza, ci promovează un ideal. Drumul de munte, prea îngust şi pentru o singură maşină, e mărginit de o râpă în stânga şi de un şanţ în dreapta. Estimez că depăşirea e imposibilă şi impart 12 la 2 ca să mă aud spunând cu gura mea: dacă ăsta nu cade într-o prăpastie, o să faci 6 ore până la Tele.

Consideraţiuni matematice asupra depăşirii unui camion

Două microbuze mă prind din urmă. Măcar am companie. O să ne târâm cu toţii după camion până la sfârşitul lumii. Microbuzele mă claxonează şi-mi dau flash-uri. O mână iese pe geam: fă loc, Toyota! Mă trag un centimetru mai la stânga. Mai mult nu se poate. E suficient. Van-urile mă depăşesc, oglinzile lor ştergând-o pe a mea. Pe unde-au trecut? Pe unde?

M-am lămurit imediat pe unde, privind cum microbuzele depăşeau şi camionul şi limitele logicii umane. Cunoşti conceptul „la limita evitării oricărui pericol”? Sunt convins că-l cunoşti. Conceptul ăsta susţine că, atunci când te lansezi în orice manevră, trebuie să-ţi laşi o marjă de siguranţă pentru cazurile în care apare ceva neprevăzut. De pildă să păstrezi lateral doi metri faţă de maşina depăşită şi un metru faţă de marginea drumului. Sau să nu te angajezi deloc în depăşire atunci când poţi citi marca de pe ochelarii de soare ai şoferului maşinii care vine din faţă. Sau, sau...
Ei bine, în Indonezia conceptul ăsta nu există. Nu s-a auzit de el. Orice milimetru liber de drum este exploatat. Da, doamnelor şi domnilor membri ai Academiei, între microbuz şi camion există MATEMATIC o distanţă mai mare ca zero, între roata microbuzului şi şanţ există MATEMATIC o distanţă mai mare ca zero, deci dacă MATEMATIC se poate ca microbuzul să treacă de camion fără să cadă în şanţ, atunci acesta o va face. Şoferul pliază oglinda, copilotul scoate capul pe geam pentru estimarea distanţei până la dezastru, “dă-i, că merge, dă-i că merge”, ei trec, eu şi Azuria rămânem din nou singuri în fundul camionului, matematic mai îngust decât şoseaua, psihologic mai mare, la limita evitării oricărui pericol. Puntea spate cloncăne, roata de rezervă scârţâie, cauciucurile derapează pe noroi, mai am doar 5 ore şi 50 de minute.

Când zbori noaptea cu avionul, e simplu să depistezi lacurile, mările sau oceanele, după bezna care le acoperă. Aici ai un oraş, uite luminile, un pic mai încolo e un sat, se văd câteva beculeţe, uite şi şoseaua dintre ele, iar la est e întuneric complet, deci o apă stătătoare. Sigur, mult mai simplu ar fi să te uiţi direct pe monitoarele din cabină.




Dar când conduci noaptea în munţi prin bezna groasă ca un obraz de ministru, când lumina farurilor şi inima ta se fac ţăndări la impactul cu stâncile răsturnate brusc pe mijlocul drumului, cea mai sigură modalitate de a găsi un lac e să cazi în el. La fiecare două minute, opream şi coboram din maşină, ca să-mi dau seama în ce direcţie e “înainte”. Aerul nopţii mirosea a discuri de frână încinse. Mai aveam un pic de benzină. Un liliac ţâşni din pădure şi zbură peste capul meu, ţipând: your readers will looove this! Sadicule. La tine mă refer, nu la liliac.

Urale şi ovaţii pentru Brăduţ Florescu

Tehnic vorbind, Samosir nu e chiar insulă. O limbă de pământ îngustă de câteva sute de metri o leagă de trupul Sumatrei. Pe limba asta am intrat la 10 noaptea, chiuind de bucurie. Mai aveam 40 de kilometri până la Tuk-Tuk, destinaţia finală, unde abia aşteptam să fac un duş şi să mă culc. 40 de kilometri pe care calculam să-i fac într-o oră, că ştiam drumul. Dar n-a fost să fie. Pot să te las o lună să te gândeşti de ce, că n-ai să ghiceşti ce obstacol s-a pus între mine şi patul binemeritat.

Camionul candidatului mergea pe mijlocul drumului, purtând în remorcă două boxe, un DJ şi 20 de susţinători care cântau, dansau şi scandau „Obor, obor”. 7 maşini de teren, colate cu însemnele partidului, întregeau alaiul şi anulau absolut orice posibilitate, fie ea şi matematică, de a depăşi. Mergeam cu 15 la oră. Prin contrast cu ritmul alert al muzicii, părea că stau pe loc.

Ştii cum e când te ţii după o coloană oficială: lumea nu ştie dacă tu eşti ultimul din coloană sau primul dinafara ei, profitorul ăla neruşinat. Cetăţenii ieşiţi pe marginea drumului îmi făceau cu mâna şi mă aclamau fără ca măcar să-mi vadă faţa. M-am simţit pentru prima dată ca un candidat: nu făcusem încă nimic, dar oamenii mă iubeau şi credeau în mine.

Când satele au început să se rărească, alaiul de campanie a tras pe stânga. Le-am urat mult, mult succes, mi-am adunat ultimele forţe şi am condus ca un dement, cu peste 50 la oră, până la Tuk-Tuk, unde am căzut efectiv din Azurie. Nu mă mai ţineau picioarele. Cred că făcusem mişcarea ambreiaj/acceleraţie de 2000 de ori. Poţi arde multe calorii conducând o maşină.

- Bună seara, am o rezervare pe numele ăsta.

Îi întind paşaportul tinerei recepţionere de la Carolina Hotel. Fata ridică ochii din calculator, scoate un registru şi începe să mă caute. PC-ul nu mergea decât pentru Facebook.

- Da, aveţi o rezervare. Dar nu mai sunt camere. Am crezut că nu mai veniţi şi am dat camera dumneavoastră altcuiva.
- Atunci daţi-mi alta, mai scumpă, mai ieftină, cum o fi.
- Nu mai avem nicio cameră. Ieri a fost sărbătoare mare la chinezi. Suntem full până mâine.
- Vreau să vorbesc cu supervisorul dumneavoastră.
- Nu e aici. Mâine dimineaţă.
- Şi eu ce fac?
- Veniţi mâine. Mâine avem camere.

foarte tare povestirea,m-am amuzat copios,cine a scris asta chiar se pricepe,stilul mi-a readus in memorie cartile scrise de Vlad Musatescu cu ale lui personaje Conan Doi ,tanti Ralita si al ei celebru trabant citite in adolescenta.faza cu liliacul mi-a placut la nebunie.

Bradut Florescu se numeste

interesante povestile astea ... bubu , mai pune !

http://www.topgear.ro/stiri/may-tg-53
James May despre furnicatura de la baza penisului
James May | 23 Septembrie 2010
Sunt sigur ca multi dintre voi ar admite ca simt o senzatie placuta in sira spinarii, spre exemplu, inaintea unei sarituri de la trambulina. Nimic neobisnuit in asta si, cu siguranta, nimic de care sa-ti fie jena. Fenomenul are de-a face cu eliberarea endorfinei in corp si este perfect natural.

Si sunt sigur ca fiecare din voi a simtit un nod in gat in timpul unei slujbe de inmormantare sau in timp ce se canta imnul national inaintea unui meci al Cupei Mondiale la Fotbal sau poate a detectat ridicarea micilor peri de pe gat la vederea unui spectaculos rasarit de soare. Cunosc o femeie care spune ca o dor gingiile atunci cand se uita la un film siropos, iar eu personal ma confrunt cu un sentiment de usoara greata atunci cand Richard Hammond apare pe ecranul televizorului meu.

Acesta este modul naturii de a-ti spune ce e bun si ce e rau pentru tine sau pur si simplu sa opresti stimulul. Milioane de ani de evolutie ne-au furnizat un ghid firesc al lumii, care poate fi exploatat in scop recreational, ca si cum ti-ai baga un deget in ureche. Natura ne spune ca nu e niciun pericol, pentru ca degetul nu patrunde suficient cat sa produca vreo ranire. Plus ca este destul de placut.

Asta ma duce la “furnicatura de la radacina penisului”, cum au intitulat-o colegii mei. Suna cam ciudat, dar am spus cat se poate de clar, inainte ca Pinky ti Perky sa reduca intreaga discutie la o serie de glumite, ca senzatia pe care o traiesc in anumite masini se petrece de fapt in spatele penisului si nu este sub nicio forma sexuala.

Este dificil de explicat si chiar de localizat cu precizie. In unele cazuri, precum Boxster-ul meu, poate fi atribuit unui pur feedback mecanic. Exista un punct in plaja de turatie sau pe la 4.500 rpm, unde un bazait trece prin scaun si se stabilizeaza in coccis, iar asta cu greu poate fi considerat placut. Dar an simtit asta si intr-un Ferrari F430 chiar si stand pe loc, iar Twingo 133 imi da aceasta senzatie chiar si numai cand ma gandesc la el. Cand a fost prezentat Maserati Quattroporte, am simtit furnicatura doar cand ma uitam la poze si am stiut ce senzatie imi va produce, indiferent cum se conduce.

Fizicienii ar putea sa-mi explice fenomenul, desi nu sunt prea interesat.

´Cum poti sa-ti dai seama daca o masina iti place cu adevarat? Simplu, spune James, totul se reduce la acea senzatie de placere pe care ti-o produce sau nu.´

Pur si simplu ma bucur de aceasta senzatie. Nu cred ca este un raspuns pur emotional, cred ca exista o glanda sau un nod pe undeva care raspunde la acesti stimuli si ca intreaga chestie este in mare parte fiziologica. Sunt surprins ca dr. Clarkson nu a venit cu un diagnostic mai convingator, de vreme ce este doctor.

Prin urmare, nu sunt singurul. Nu am cum sa fiu singura persoana de pe Pamant inzestrata cu acest dar minunat, la fel de liber si de pretios precum mirosul merelor sau gustul aerului de mare pe buze. Cred doar ca oamenilor nu le place sa recunoasca acest lucru, pentru ca pare un pic ciudat si disfunctional, intr-un fel, precum ar fi sa te joci cu trenuletele.

Una sau doua fete cu care am vorbit au admis faptul ca au trait ceva similar, un fel de punct G spiritual, dar nu cred ca despre el este vorba. Desigur ca nu am asa ceva, deci nu pot fi sigur, dar iarasi subliniez ca furnicatura nu este in niciun fel sexuala. Este o zona de placere activata doar de catre anumite bunuri materiale, in special cele cu motor, dar si multe altele, de la un ceas frumos de mana, pana la un pistol.

Cel putin, existenta unei glande a furnicaturii ar explica exact de ce, macar pentru unii oameni, multe masini sunt admirabile, dar numai una sau doua ne poseda intr-un mod inexplicabil. Imi pot explica entuziasmul pentru F430 aratand catre forma lui, sunetul evacuarii, schimbarile de treapa rapide, directia barbateasca, etc. Aceastea sunt motivele pentru care admir si un Audi R8, dar exista o diferenta. Pe R8 doar il admir, pe cand F430 imi creeaza senzatia. Cum vine asta? Raspunsul este in glanda si in puterea zeilor.

Vestea buna este ca nu ai nevoie de un supercar pentru a apasa acel buton magic. Asa cum am spus, si Twingo 133 produce fenomenul, la fel ca si vechiul meu 911 sau vechiul Cadillac pe care l-am cumparat pentru episodul nostru special din America. Pentru alti oameni, senzatia e produsa de Subaru sau de Focus RS. Cred ca nevasta-mea o simte de la Fiat-ul Panda, insa e prea sfioasa ca sa-mi spuna.

Am impresia ca si tu o simti. Condu-ti masina, relaxeaza-te, bucura-te de ea si intreaba-te: simti furnicatura? Sper ca da.

Caci daca nu, ghinion. Foarte nasol.

foarte tare asta bubu )

...nu stiu cine a scris povestea ...eu am primit-o pe mail...
"Deşi este doar începutul lui Octombrie este frig şi am aprins focul în şemineul din sufragerie...Stau confortabil în fotoliul de piele şi mă uit cu drag la Karinna, fetiţa mea de 4 ani care se joacă împreună cu Hans: Hans este soţul meu şi l-am cunoscut când am plecat definitiv din România, în anul 2005, după ce am terminat facultatea de medicină de la Cluj...
Ne-am cunoscut aici, la Koln, la spitalul la care reuşisem să mă angajez şi a fost dragoste la prima vedere...Ne-am căsătorit apoi după vreo 2 ani, a venit şi Karinna...
Trăim bine şi nu ne lipseşte nimic...Locuim la periferia oraşului dar locul este minunat, iar căsuţa noastră este aşezată la marginea unei păduri de vis şi chiar dacă trebuie să ne "chinuim" maşinile în fiecare zi ca să ajungem la spital, îmi spun într-una că merită...Brigitte, bona Karinnei este punctuală ca o bavareză originală iar Karinna o indrageşte tare mult...
Mă uit la frunzele care au început să cadă şi apoi la calendarul de perete...Mai sunt 81 de zile până la Crăciun...Crăciunul...Ştiu că vom împodobi un brad superb pe care îl vom aduce din pădurea din spatele casei, ca să nu-i fie frig şi să miroasă a sărbătoare în toată casa! Şi mai ştiu că ne vom vedea cu vecinii noştri, care atunci când ne-am construit casa, ne-au ospătat aproape în fiecare seară...Veneam după turele de la spital, dădeam o fugă să vedem cum avansează lucrările şi ne pomeneam cu ei în curte, luându-ne pe sus, la ei la masă...Mă bucur în sinea mea că se apropie Sărbătorile de iarnă...Poate mă va vizita şi sora mea Jeni care locuieşte în Austria sau poate chiar cealaltă soră, Maria, deşi cred că-i va fi cam greu să vină tocmai din Canada, mai ales că tocmai a născut un băieţel...Mi-e dor de ele şi mai ales de mama, pe care Maria a luat-o cu ea, când au plecat şi ele definitiv din ţară...Au vândut casa bunicii iar banii pe care i-au primit i-au împărţit la 3 şi am primit fiecare câteva sute de dolari. Mama a spus că partea ei ne-o dă nouă...Aşa-s mamele...
Mă gândesc să-i cumpăr Karinnei un pui de Setter Irlandez sau Caniche iar lui Hans paltonul acela pe care şi-l doreşte incă de anul trecut...Ba nu, am să-i cumpăr lui Hans, ceasul acela Patek Philipe la care s-a tot uitat când am fost împreună la bijutier ca să îmi repar lănţişorul cu diamănţele de care s-a agăţat, când am luat-o într-o zi în braţe, cu toată hotărârea, Karinna...Greu, dar sper să-mi vină vreo idee genială până la Crăciun...
Zâmbesc de una singură, ca proasta şi incerc să-mi alung din minte orice umbră despre trecut...
Nu o să uit însă niciodată Crăciunul anului 1993. Aveam 13 ani, Maria, sora-mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun pastorul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică. A cerut ca fiecare enoriaş să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.
Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel puteam economisi 300.000 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară, mai puteam economisi 100.000 lei.
Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea. Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică, noi şi încă 80 de membri, dintre care doar vreo doi se considerau mai germani decât erau... Noi ceilalţi ştiam că suntem cetăţeni români iar acum, la 4 ani de la căderea lui Ceauşescu, unii dintre noi se descurcau binişor. Noi locuiam în casa bunicii, de care eram tare mândre deşi nu avea decât două camere dintre care pe una o transformam în bucătărie când venea frigul. Mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că la slujbă veneau şi cei cu maşini luxoase şi plini de bani iar pastorul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să dăm lui Dumnezeu.
Am venit acasă cu 800.000 lei. O bancnotă de 500.000 lei şi trei bancnote de 100.000 lei. Niciodată nu avusesem atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare...
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum, hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână, eram bogate. Când s-a făcut colecta, mama a pus bancnota de 500.000 lei, iar noi, fiecare, câte una de 100.000 lei.
Pe drum spre casă cântam de bucurie. La amiază, mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiţi. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
Dar pe la ora 15:00 a venit la noi pastorul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă, era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis. În plic era o bancnotă de 500.000 lei, trei bancnote de 100.000 lei şi 40 de bancnote de 10.000 lei. În total 1.200.000 lei.
Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ca şi copii ne părea bine că suntem bogaţi faţă de alţii, că aveam cartofi. Apoi, ştiam că suntem bogaţi că aveam o mamă grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci; dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.
N-am mai fost niciodată ca înainte. Săptămâna care a trecut apoi, n-a vorbit nimeni în casa noastră. N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie să lipsim de la slujbă...
Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200.000 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii...
84 de oameni, 80 de concetăţeni de-ai noştri şi noi, am strâns 1.200.000 lei... din care 800.000 i-au dat cei mai săraci 4 oameni din Biserică...Şi atunci am ştiut că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să plec din România..."

Trist, foarte, foarte trist si adevarat.

si cand eu zic ca trebuie sa plecaam cu totii de aici sariti. insa eu voi milita cat pot ca toti cei tineri care inca pot sa plece sa o faca. aici nu e stat. tocmai de aceea pe Mihai am inceput sa il si sa ii pregatesc plecarea dupa ce termina liceul. va fi greu fara el o sa-mi fie un dor nespus dar ma voi linisti stiind ca lui ii este infinit mai bine ca aici.

http://speologieafectiva.blogspot.com/2 ... asina.html
Care e cea mai scumpa cafea ? Aia pe care o cumperi dintr-un OMV situat la vreo 60 de km de bravul oras in care locuiesti. Toata lumea care afla despre gusturile mele face doua gesturi mute, dar extrem de graitoare: freaca degetul mare de aratator si de vecinul lui - semn ca se duc banii; dupa aia ridica dreapta la tampla si flutura din mana, in ritmul gandurilor nepieptanate regulamentar, care imi colcaie in cap.

Dar, la naiba cu astea. Stiu foarte bine ce si cum. Mie asta imi place. Sa ma urc in masina si sa plec. Pun muzica potrivita, la nivelul sonor potrivit si plec. De asta imi iubesc masina. Pentru ca nu comenteaza. Nu obiecteaza. N-o intereseaza unde mergem. Si de ce. Ma asculta calina si isi vede de treaba ei.

Cred ca am mai spus asta, dar centura de siguranta e singura care ma tine strans in brate in mod constant. Volanul e singurul pe care pot sa-l ating cu doua degete, cu palma sau cu ambele maini, sprijinite uneori de el, pentru a ma incalzi la cele doua duze de aer situate de o parte si de alta a lui. Schimbatorul de viteze e singura reprezentare aproximativ falica pe care pot sa o ating si sa o manevrez oricat de des. Sau de rar. Intra in viteza precis, intr-un ritm pe care il cunosc foarte bine, deja. Cand nu intra, e ca si atunci cand ai face dragoste cu jumatate de minte pierduta, undeva, nici macar cu gandul la altcineva, ci doar asa, suspendat.

Ii cunosc sunetele - am urechea formata si foarte fina. Recunosc toate tonalitatile - ca si atunci cand stai cu capul sprijinit pe pieptul cuiva si auzi inima, sangele, respiratia, plus o gramada mare de alte chestiuni, pe care nu le pot defini exact, pentru ca n-am participat la nici o disectie, dar le recunosc a fi organe interne vitale. Asa si masina mea. Stiu motorul, stiu cum caraie cand nu-s atenta si nu intra in viteza, stiu cum suna cauciucurile de iarna sau cele de vara pe asfalt, aud pompa de benzina cum se trezeste, cand rasucesc cheia in contact, fara a porni motorul. Restul - toate celelalte sunete le iau ca fiind viata ei interioara, pe care ma stradui sa o fac cat mai placuta.

Imi cunoaste toate sunetele. Iar asta e chiar mai important decat cele pe care le percep eu. Stie cum cant. Pentru ca asta fac - cant. Dau muzica suficient de tare ca sa nu ma aud, pentru ca sunt constienta de cum suna vocea mea si n-am chef sa ma autocenzurez. Stie cum plang - asa cum s-a intamplat daunazi, cand am iesit din casa like a bat out of hell, la 11 noaptea, pentru ca patul si casa ma strangeau groaznic. Si-am urcat in masina si-am condus urland ca un caine turbat, ca un canceros in metastaza, urland groaznic, prelung si modulat, de mi se rupea inima auzindu-ma. Dar am dat afara, chiar daca mi-a luat vreo 100 de km exorcizarea asta.

O iubesc pentru ca ma imbraca. Am crema de maini, servetele umede pentru mine, pentru ea - doua tipuri, unul pentru parbriz, unul pentru alte suprafete; am o rola de pungi de plastic, care sunt punga mea de gunoi. Am suc, tigari, bricheta, ir de buze. Am rucsacul de sport, din care pot sa extrag, la nevoie, o flanela. Am radio, cd player, modulator fm si muzica la greu. E spatiul meu personal ambulant. Inchid usile, pornesc muzica si tot ce razbate din existenta mea e sunetul basilor care face sa vibreze portierele si retrovizoarea. Ma inchid inauntru si traiesc cu sentimentul cald ca nimic nu ma poate atinge. Nici chiar privirile care pot, totusi, sa razbata prin sticla curata a parbrizului si a geamurilor.

O iubesc pentru ca se straduie. Nu e ea vreo fasneata, cu doar 60 de cai si cu o masa usor prea mare pentru puterea asta, dar e inimoasa si da tot ce poate din ea. O simt cum se incoarda si cum vibreaza atunci cand ii arat cu degetul lunga linie dreapta din fata si atunci face efortul sa se supuna piciorului meu infipt in acceleratie si ajunge la 130 km/h cu plamanii expandati la capacitatea lor toracica maxima. O simt cum toarce multumita si ascultatoare atunci cand, dimineata foarte devreme, o valsez pe curbele care urca spre Marisel, printre lacurile de acumulare, ca sa mergem doar noi doua sa prindem rasaritul intre muntii acoperiti de prima zapada. Sambata dimineata, cand toti muritorii de rand dorm, noi ne bem cafeaua si ne fumam tigarile la vreo 40 de km de oras.

Masina e alcoolul meu. Urc la volan si mi se rupe filmul. Uit de tot. Sau, nu uit. Dar totul trece in planul doi. Pe banda intai. Acolo unde se circula cu viteza mai mica. Mai molcom. Eu calc acceleratia si-mi pun ambitia sa depasesc masini cu care, clar, nu e cazul sa ma joc. Dar imi calculez manevra in asa fel incat sa nici nu-si dea seama cel din fata mea ce intentie am si sa nu aiba timp sa-mi arate ca nu ma tine. Asadar, nu-mi da ceata nici un BMW. Daca depasesc in localitate, evident. Imi supun mintea drumului si toate celelalte nebunii se calmeaza, stau la rand, se aseaza comod langa mine si se relaxeaza, uitandu-se pe geam. Ti-am zis, e alcoolul meu. Zilele in care nu circul suficient sunt zile de delirium tremens.

La sfarsitul zilei de lucru, dupa ce am terminat de livrat toate chestiile si pe toata lumea unde are de ajuns, e placerea mea suprema sa intru intr-o benzinarie, sa-mi iau o cafea sau un suc si sa bag o tigara in mers. Cu geamul din stanga deschis - chiar si pe ger, cu ventilatorul pornit pe maxim, cu caldura orientata ca sa sufle fumul afara, cu muzica rasunandu-mi in cap si cu sticla de suc intre picioare, schimb vitezele molcom si ma tin regulamentar dupa cei mai lenesi din trafic pentru simplul fapt ca nu ma grabesc nicaieri. Sunt momentele in care imi vine sa plec cat mai departe, just cruising, ca sa dansez dupa ceea ce mi se canta, ca sa gandesc in slow motion si ca sa-mi trag sufletul.

Toata dragostea asta a noastra se consuma falnic doar intre patru ochi. Pentru ca cele mai bune momente in masina sunt cele in care sunt singura. Chiar si atunci cand conduc numai ca sa incerc sa ma las in urma, in orasul din care ies cu viteza maxima pe care mi-o permit. Mai ales atunci. Desi in calatoriile astea initiatice mintea mi se limpezeste asa cum nu stie s-o faca altfel, desi atunci as putea sa-mi intorc sufletul pe dos, ca o manusa, pentru a fi cercetat in amanunt, fara loc de indoiala. Desi imi doresc foarte tare sa fie cineva in dreapta mea, care sa nu spuna sa dau muzica mai incet - ca ce dracu', esti surda, e pe nivelul 14 din 20, las-o naibii - cineva care sa ingane aceleasi cuvinte si aceleasi acorduri ca si mine si Fleetwood Mac, Phil Collins sau Gabi Lunca. Inca n-am gasit pe nimeni care s-o faca.

Masina mea n-are dotari. Doar aer conditionat. Ce-mi doresc foarte tare este un cablu miraculos, cu mufele potrivite, prin care sa-mi conectez mintea la difuzoare, ca sa se auda in dreapta mea tot ceea ce n-ar mai trebui sa pun in cuvinte.

Stie careva cum pot rezolva?

P.S.: masina mea e un Ford Fiesta. Si o cheama URA.

Articolele astea demonstreaza un singur lucru..sunt multi oameni cu talent la scris. Sau ma rog, poate talent e un cuvant mare. Sunt multi oameni care stiu sa spuna o poveste.

Frumos..

More, Bubu, more..

interesanta povestirea primita pe mail.....eu am perceput-o in mod diferit....imi aduce aminte de filozofia hermetica si cele 7 Legi Universale - Legea Kybalionului ,unde legea 4,Legea Polaritatii,spune:"Totul este dublu,orice lucru are doi poli,totul are doua extreme,asemanatorul si neasemanatorul au aceiasi semnificatie,polii opusi au o natura identica insa au grade diferite,extremele se ating,toate adevarurile nu sunt decit semiadevaruri,toate paradoxurile pot fi conciliate."
Fiecare lucru are o fata vazuta si una nevazuta. Nu exista bine si rau, sunt polaritati ale unei energii si impreuna formeaza monada. Bucuria si tristetea sunt polaritati ale senzatiilor, dar pacea, detasarea, inseamna echilibru. Aceasta lege arata ca in orice lucru sunt doi poli, doua aspecte opuse, iar contrariile nu sunt in realitate decat doua extreme ale aceluiasi obiect, intre care sunt intercalate grade diferite. Caldura si frigul, desi par opuse, in realitate sunt acelasi lucru, distingandu-se doar prin diferenta de grade. La fel, dragostea si ura, binele si raul, toate depind doar de vointa noastra de a le transforma dintr-una in alta.
Bogatia si saracia insemnau acelasi lucru,ele erau doar extremele,oameni care se simteau bogati au devenit saraci intr-o clipa prin simpla mutare pe scala la un grad diferit.

tibetan_afurisit scrie:

La fel, dragostea si ura, binele si raul, toate depind doar de vointa noastra de a le transforma dintr-una in alta.

bine spus Florin!